Milostivirea lui Dumnezeu transformă inima omului şi îl face să experimenteze o iubire fidelă şi
astfel îl face la rândul său capabil de milostivire. Este o minune mereu nouă că milostivirea divină se poate iradia în viaţa fiecăruia
dintre noi, motivându-ne la iubirea faţă de aproapele şi însufleţind ceea ce tradiţia Bisericii numeşte faptele de milostenie trupească şi sufletească. Ele ne amintesc că credinţa noastră se traduce în acte concrete şi zilnice, destinate să-l ajute pe aproapele nostru în trup şi în spirit şi după care vom fi judecaţi: a-l hrăni, a-l vizita, a-l mângâia, a-l educa. De aceea am dorit „ca poporul creştin să reflecteze în timpul Jubileului asupra faptelor de milostenie trupească şi sufletească. Va fi un mod pentru a trezi conştiinţa noastră adesea aţipită în faţa dramei sărăciei şi pentru a intra tot mai mult în inima Evangheliei, unde săracii sunt privilegiaţii milostivirii divine” (ibid., 15). De fapt, în cel sărac carnea lui Cristos „devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat… pentru a fi recunoscut, atins şi asistat cu grijă de noi” (ibid.). Mister neauzit şi scandalos al prelungirii istoriei suferinţei Mielului Nevinovat, tufiş arzând de iubire în faţa căruia ne punem precum Moise numai scoţându-ne sandalele (cf. Ex 3,5); şi mai mult atunci când săracul este fratele sau sora în Cristos care suferă din cauza credinţei lor.
Pentru toţi, Postul Mare din acest An Jubiliar este aşadar un timp favorabil pentru a putea ieşi în sfârşit din propria înstrăinare existenţială graţie ascultării Cuvântului şi faptelor de milostenie. Dacă prin cele trupeşti atingem carnea lui Cristos în fraţii şi surorile care au nevoie să fie hrăniţi, îmbrăcaţi, găzduiţi, vizitaţi, cele sufleteşti – a sfătui, a învăţa, a ierta, a avertiza, a se ruga – ating mai direct faptul că suntem păcătoşi. De aceea, faptele de milostenie trupeşti şi cele sufleteşti nu trebuie niciodată despărţite. De fapt, tocmai atingând în cel lipsit carnea lui Isus răstignit, păcătosul poate să primească în dar conştiinţa că el însuşi este un sărac cerşetor. Prin acest drum şi cei „mândri”, cei „puternici” şi cei „bogaţi” despre care vorbeşte Magnificat au posibilitatea să-şi dea seama că sunt iubiţi fără merit de Cel Răstignit, mort şi înviat şi pentru ei. Numai în această iubire este răspunsul la acea sete de fericire şi de iubire infinite pe care omul se înşeală că poate să o potolească prin idolii ştiinţei, puterii şi averii. Dar rămâne mereu pericolul ca, din cauza unei închideri tot mai ermetice faţă de Cristos care în cel sărac continuă să bată la uşa inimii lor, cei mândrii şi cei puternici să ajungă să se condamne de la sine să se prăvălească în acel etern abis de singurătate care este iadul. De aceea iată că răsună din nou pentru ei, ca pentru noi toţi, cuvintele din inimă ale lui Abraham: „Îi ai pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei” (Lc 16,29). Această ascultare activă ne va pregăti în cel mai bun mod ca să sărbătorim victoria definitivă asupra păcatului şi asupra morţii a Mirelui de acum înviat, care vrea să o purifice pe Logodnica sa, aşteptând venirea sa.
Să nu pierdem acest timp al Postului Mare favorabil pentru convertire! Să cerem asta prin mijlocirea maternă a Fecioarei Maria, care cea dintâi, în faţa măreţiei milostivirii divine dăruite ei în mod gratuit, a recunoscut propria micime (cf. Lc 1,48), recunoscându-se ca slujitoare umilă a Domnului (cf. Lc 1,38).